Vlad Rotaru

Ca artist, am simțit întotdeauna nevoia de atmosferă. Îmi place luna Octombrie, ploaia și sunt mereu în căutare de povești. Născut în Râmnicu Vâlcea, anno domini 1988, am fost întotdeauna atras de multitudinea de mijloace vizuale de comunicare ce luaseră amploare în anii 90. Film Kodak color și de calitate, Benzi desenate, Televizoare color, Casete video, Camerele de filmat BETA și bineînțeles, am fost cel mai mult atras de revoluția ce a adus-o digitalul în rândul tuturor acestor elemente. Îndrăgostit fiind de aceste mijloace de comunicare, am descoperit într-o bună zi teatrul, iar prin teatru, am ajuns la film.

Dacă nu are nici un sens, este perfect normal. Nici pentru mine nu a avut vreun sens la început. Nu mi-a explicat nimeni cum funcționează societatea așa că am început să îmi pun întrebări la care îmi răspundeam tot eu. Întrebări ce m-au adus fix în locul în care mă aflu acum.

Filmografie:

2006 – Godfather Reloaded (ficțiune /11 min)
2007 – The Mirror (ficțiune /10 min)
2008 – București Nr.13 (experimental / 8 min)
2008 – Generația EMO (documentar / 12 min)
2009 – Reportajul (ficțiune / 9 min)
2010 – A Busy Man (ficțiune / 9 min)
2011 – Incappuciato (ficțiune / 24 min)
2012 – Bucureștiul Contrastelor (documentar / 5 min)
2014 – CDPL STORY (documentar / 54 min) – Selecție în competiția oficială ASTRA International Film Festival
2014 – Aici Nora Iuga (documentar / 73 min) – Premiu pentru cea mai bună imagine la DocuartFEST
2014 – Keful celor de la Tiuk! (documentar / 32 min)


Aici Nora Iuga

Filmat în 6 ani (2008-2014, la București și Berlin), documentarul recompune, ca un puzzle, figura unui scriitor carismatic, plin de viață, insistând pe un aspect neobișnuit. Foarte tânără, Nora Iuga a picat examenul la Facultatea de Teatru și Film. Pornind de la această mărturisire, ca și de la multe alte confesiuni care se rostogolesc pe parcursul celor 75 min, documentarul încearcă să ilustreze nu doar succesul literar real al scriitoarei și traducătoarei, ci și talentul real, nativ, al omului Nora Iuga. O poveste de viață, de dragoste, pasiuni, succese și eșecuri, filmul e o pledoarie pentru relevanța modelelor umane și culturale.

Keful celor de la TIUK!

Povestea la zi a unei reviste culturale independente, cea mai importantă revistă exclusiv virtuală din literatură română, făcută de plăcere, cu chef, cu semnături de la Chișinău și București până­n orice colț al lumii.

Nino al meu

George Almonsnino, pentru prieteni Nino, era un ciudat. În sensul cel mai bun al cuvântului. Împăcat cu o soartă profesională neplăcută (joburi felurite, un părinte acuzat de sabotajul interesului național comunist și închis, un bunic bancher falimentar) și cu o proprie familie de artiști (Nora, scriitoare, Tiberiu, fiul, balerin), Nino era un mare tăcut.


Interviu Emineschool cu regizorul Vlad Rotaru

La numai 26 de ani, ai regizat deja, până acum, unsprezece filme – scurt-metraje, medii-metraje, filme de ficțiune sau documentare. Povestește-ne cum ai început.

Am început în 2005, când am primit cadou un telefon mobil care filma. Mergeam cu prietenii prin pădure sau locuri mai puțin frecventate de oameni și filmam scurte clipuri amuzante.

Iar în 2006 am primit o cameră video digitală și cu ajutorul ei am învățat foarte multe lucruri tehnice ce s-au dovedit a fi vitale mai târziu. Consider că e foarte important ca și un regizor să cunoască lucrurile tehnice, nu doar un director de imagine.

Primul meu film de scurtmetraj l-am făcut cu acel telefon, tot cu prietenii, pe undeva pe la marginea orașului și era un Thriller SF. În continuare sunt de părere că a avut o structură mult mai bine pusă la punct decât toate filmele de scurtmetraj pe care le-am făcut după ce am intrat la facultatea de Regie Film. Consider că școala mi-a limitat foarte mult creativitatea și imaginația și abia acum încep să îmi revin. Însă am învățat și o grămadă de lucruri benefice, deci facultatea e ca o sabie cu două tăișuri.

Toate filmele de scurtmetraj pe care le-am făcut până în 2008 au fost făcute în limba engleză pentru că la vremea respectivă foarte puțini oameni din România se uitau la scurtmetraje pe internet, iar pentru mine era foarte important feedback-ul.

În 2014 au fost trei documentare – CDPL Story, Aici Nora Iuga și Keful celor de la Tiuk! –, iar acum, în 2015, ai gata altul, Nino al meu. Ultimele trei documentare menționate vor fi proiectate în cadrul Emineschool. Cum reușești să faci atât de multe lucruri în atât de puțin timp?

Am avut 3 filme documentare scoase în 2014 pentru că am muncit mult în 2013. Însă se putea mult mai bine de atât. Noi aveam un ritm foarte rapid, însă ne-am cramponat în unele proiecte online ce s-au dovedit a nu își avea rostul și acum regret foarte mult asta. Cred că în loc să avem 4 documentare gata, am fi avut vreo 7-8 și nu exagerez cu nimic atunci când spun asta. Eu până în octombrie 2014 nu am avut un loc de muncă, așa că lucram zilnic la aceste documentare și la acel proiect. De când m-am angajat, viteza de lucru la documentare s-a redus în mod dramatic. Uneori trece și o lună în care nu avem timp să ne atingem de ele. Mi-ar plăcea enorm de mult să existe o oarecare bursă pentru cineaști, chiar și cu un venit minim pe economie, ca eu să pot să fac în continuare filme într-un ritm normal. Cum așa ceva nu prea există și fiindcă eu nu am descoperit încă modalitatea de a face bani din cinematografie, bănuiesc că ritmul de acum înainte va fi unul foarte lent, dar cel puțin va exista. Nu cred că aș putea funcționa cum trebuie doar muncind, fără a face filme, pentru că totul ar fi mult prea plictisitor.

Dintre titlurile de mai sus, care a fost cel mai greu de realizat documentar și de ce, ce dificultăți ai întâmpinat cu el?

Toate au fost la fel de greu de realizat, exceptând „Keful celor de la Tiuk!”, care are doar 32 de minute și a putut fi manevrat mult mai ușor. Majoritatea dificultăților erau tehnice. De obicei programele de montaj dădeau erori sau pur și simplu se închideau când ți-era lumea mai dragă. Țin minte că filmul „CDPL STORY” l-am început pe un laptop ce s-a stricat când eram pe la mijloc cu montajul filmului, iar apoi l-am continuat pe un alt laptop și mergea foarte lent, abia puteai să rămâi calm și nervii apăreau după doar 30 de minute petrecute în fața ecranului. Era horror. Între timp am făcut rost de un PC acceptabil, iar acum nu mai avem probleme de genul.

Și ce mă bucur este că într-un ritm al naibii de încet, dar sigur, facem rost de ceva echipament mai avansat pe care să îl folosim la filmări, pentru că la început chiar și asta era o dificultate.

Care este cea mai amuzantă întâmplare de la filmări?

La un moment dat, pentru „Nino al meu”, am dorit să o filmăm pe Nora prin geam, așa că am pus camera pe trepied, iar eu și colegul meu, Cezar Gheorghe, țineam de trepied înspre geamul de la sufragerie și ne aplecam peste balcon, la etajul 6. Iar acum am să menționez că am rău de înălțime, deci vă dați seama cum mă simțeam acolo.

A fost amuzant, dar abia după ce mi-am revenit :).

Ce presupune să regizezi un documentar, de la idee la procesul final?

Cred că nu există o rețetă despre cum să regizezi un documentar. Sau dacă există, nu aș vrea să o descopăr. Abia există rețete despre cum să regizezi un film de ficțiune și tot încerc să le uit pentru că mi-au făcut mai mult rău decât bine.

Eu consider că un film documentar este ceva mai dificil de realizat decât unul de ficțiune pentru că nu există un master plan. Poți fi surprins oricând de turnura pe care o ia filmul, chiar și la montaj. Montaj pe care îl facem tot noi. Bine, așa ceva poate nu există în documentarele făcute de BBC sau Discovery, pentru că ei merg la sigur, dar ei joacă în altă ligă. În liga noastră, românească și independentă, lucrurile stau altfel, iar eu consider că e mult mai frumos să descoperi documentarul în timp ce lucrezi la el. Pentru că nu avem o casă de producție în spate, suntem minim 2 și maxim 3 oameni, așa că ne împărțim atribuțiile la locul de filmare. Eu aranjez cadrul, aleg planul, compoziția, colegii mei țin blendele sau microfoanele, sunt atenți la dialog și tot așa. Dar nici că mi-ar placea să fim mai mulți. Suntem puțini, dar credem în proiect mult mai mult decât o echipa de 50 de oameni ce lucrează la un film printr-o casă de producție, iar ăsta este un mare avantaj. Filmele noastre au un aer mult mai personal și mai intim decât marile producții. Am fost la mai multe filmări, la producții cu buget imens, unde nimeni nu credea în proiect, toți veneau acolo pentru bani. Din 35 de oameni maxim 5 puneau suflet în proiect. Asta nu e ok din punctul meu de vedere.

De unde ai buget, cum promovezi un film, cum intră în cinema?

De asta nu mă ocup eu, ci producătorul. Buget nu avem oricum și dacă am avea, probabil că s-ar duce totul într-un echipament de filmare mai bun și o masă caldă la restaurant, după filmare. La fel, de distribuție nu mă ocup eu, ci distribuitorul. Iar cum nu avem distribuitor, treaba lui merge la producător. Și uite așa, toată „povara de după” cade pe Cristian Cosma, producătorul celor 4 filme documentare de până acum.

Încercăm să facem bani din filme, dar este dificil. Pentru asta, trebuie să producem DVD-uri, iar pentru a produce DVD-uri, avem nevoie de bani. E un cerc vicios aici.

Până acum, profitul lui Cristi este probabil de vreo -2500 de euro și riscă să crească dacă tot are chef să mai facă filme.

Avem, din punctul tău de vedere, public pentru documentare cu și despre scriitori?

Nu prea. Când a rulat la Cinematecă, „Aici Nora Iuga” a avut parte de foarte puțini spectatori și nu am să înțeleg vreodată de ce. Cel mai mult m-a deranjat că nu am văzut nici o față cunoscută pe acolo, nici un coleg sau prieten de-al meu nu a vrut să vină să vadă ce am realizat. Dacă cineva nu avea bani, putea să îmi spună și i-aș fi dat eu 10 lei, cât era biletul.

Eu consider că fac aceste filme pentru Românii între 10 și 110 ani. Sunt filme cu poveste, filme ce pot fi înțelese foarte ușor și cu toate acestea, Românul pare că se ferește de filmul documentar. Sau de istorie și cultură în general. În orice caz, sunt foarte supărat pe faptul că nu avem public. Nici măcar criticii noștri de film nu au venit.

Documentarele tale au fost selectate la diverse festivaluri importante din țară – cum ar fi în competiția oficială Astra IFF, la DocuartFEST (unde Aici Nora Iuga a și primit Premiul pentru cea mai bună imagine), la Festivalul Internațional de Film Documentar Cronograf din mai 2015 (cu Keful celor de la Tiuk!). Ce înseamnă asta pentru munca ta? Cântăresc premiile în alegerile regizorale pe care le faci?

Având în vedere că nu avem public atât de mare pentru a primi un feedback, nu ne-au rămas decât festivalurile de film. Și poate că e cea mai bună metodă pentru a îți da seama cam pe unde te clasezi. Mă bucură enorm de mult premiul câștigat la Docuart, și a venit într-o perioadă în care eram bântuit de gândul că nu fac nimic bine. Mă tot întrebam unde și cu ce greșesc, iar acel premiu cred că a venit să îmi spună că ar trebui să stau liniștit, căci ceea ce fac are totuși o valență culturală.

Pentru mine, până acum, festivalurile de film au fost dușuri reci, dar plăcute. Mi-am dat seama cât de mult mai am de mers pâna a ajunge departe. Dar mi-am dat seama și că nu mai sunt amator. În orice caz, consider că la 26 de ani trebuia să fiu undeva mai sus pe partea de ficțiune. Dacă la documentare sunt de trecere, pe partea de ficțiune mi-e teamă să mă cântăresc.

Care e cel mai fain documentar literar pe care l-ai văzut și pe care ni l-ai recomanda?

Dacă m-ați fi întrebat de filme de ficțiune despre scriitori, cred că aș fi stat ceva pe gânduri, pentru că am văzut mai multe. Documentare literare? Poate „Salinger” (2013, r. Shane Salerno), chiar dacă nu e cel mai răsărit, e foarte bine realizat. Alte documentare despre scriitori nu am văzut.

Ce pregătești în viitorul apropiat?

În viitorul apropiat aș vrea să termin ce deja am început, un documentar despre Octavian Soviany, pentru că lucrăm la el din 2013. Dacă iese așa cum îl vedem noi (eu și Cristi), probabil va fi cel mai interesant documentar de până acum, căci Soviany însuși e un personaj extrem de interesant, de care te atașezi foarte ușor. Dacă nu iese așa cum îl vedem noi, probabil că nu va mai ieși deloc.

Mai erau vorbe de un documentar despre Ioan Es. Pop, însă nu știu ce se va întâmpla, rămâne de văzut. Și cred că acolo mă voi opri cu documentarele, ca să pot face loc ficțiunii.

Dacă timpul nu mă va sabota, probabil am să reușesc să lucrez cu cineva la un scenariu de ficțiune până în iarnă. Cel mai probabil va fi un film independent, în care să nu băgăm mai mult de 4000 de lei pentru că nu vom scoate nici măcar pe jumătate. Și acum vine întrebarea. De ce mai facem filme dacă sunt o risipă de bani și de timp ? Nu știu, e ca și cum am întreba de ce cad frunzele… probabil pentru că a venit timpul să cadă.

Este puțin nedrept, dar te rog să alegi, dintre cele trei filme ale tale care vor fi proiectate în cadrul festivalului de film dedicat culturii scrise, Emineschool BFF, cel care crezi că este musai să fie văzut de cât mai mulți oameni. O scurtă argumentare?

Nu văd acest lucru ca fiind nedrept. Cu siguranță „Aici Nora Iuga” nu va dezamăgi pe nimeni, căci Nora Iuga este „cel mai viu” scriitor român din toate timpurile. Iar lumea va descoperi că este și o actriță cu un talent nativ. Mi-ar plăcea să facem cu ea un film de ficțiune, iar asta cred că ar intra în istoria literaturii.